Monolog 1

Iubeam diminetile ,inainte de rasaritul zorilor ,cand tacerea ma facea sa strig de bucurie ;o singuratate aproape umana , pe acest camp atat de verde si atat de parasit , asteptand calatorul sub acel frumos cer care mi.a fost dat sa.l vad vreodata. Cand deodata mi-am dat seama ca se petrece  ceva bizar cu mine ,ca am ramas singura si o sa mor singura . Gandul acesta sadic nu ma intrista, dimpotriva eram linistita ,senina , impacata cu ideea de singuratate pana in adancul oaselor. Eram doar eu si o campie de un verde crud ce imi inspira doar prospetine si jucausul sentiment de naivitate, si daca mi s-ar fi spus ca trebuie sa mor intr.o ora, nu mi-ar fi parut rau. M.as fi intins pe iarba , mai exact ceea ce fac in momentul acesta si mi-as aprinde o tigare si m.as fi lasat uimita si parca condusa de imensul ocean albastru ce se afla deasupra capului meu ,asteptand  nerabdatoare sa se scugra minutele , fara sa le numar sau fara sa le grabesc , aproape fara sa le simt. Nu stiu ce semntiment bizar s-a infiripat atunci in mine ,stiu doar ca as fi facut orice desi nu mai doream nimic . Gustul singuratatii mele din aceasta viata ma ametise si parca ma purta il alta lume . Ma gandeam la fostii prieteni , la rude ,la parinti , la tot ce iubeam mai mult si totodata uram si ma intrebam cum au intrat ei in viata mea , ce rost am eu printe existentele lor atat de calme si de monotone, umblam fara sa inteleg nimic. Traiam aproape in vietiile altora si credeam ca pot face orice , chiar puteam. In mintea mea era conceput un plan diabolic , un plan ce urma sa fie pus in aplicare daca nu ar fi fost acel suflet divin care mi.a redat lumina, lumina de care aveam nevoie ca sa revin . Sa revin la realitate normal ! Tigara se stinsese de mult , cana de cafea era goala , iar eu tremuram pe iarba inca umeda , era doar alt monolog din diminetile friguroase cu care imi incepeam ziua.